Inchiziţia pândeşte după colţ – Noul totalitarism creştin (II)

Recunosc că în ultimul timp am acumulat o frustrare imensă vis-a-vis de propaganda creştină, mai precis cea ortodoxă, desfăşurată în spaţiul spiritual românesc. La prima vedere pare o situaţie echilibrată, cu opţiune liberă: poţi să crezi în ce vrei tu sau să nu crezi deloc. Nu-ţi dă nimeni cu parul în cap. Pentru ce crezi. În interiorul tău. Bine tăinuit. Necomunicat decât apropiaţilor, eventual la o bere, într-un orizont cât mai derizoriu şi restrâns. Dacă eşti cuminte şi discret, n-ai decât să organizezi ritualuri demonice în fiecare seară şi să-l pupi pe Belzebut în fund în fiecare dimineaţă, că trăim în democraţie şi până la urmă fiecare face ce vrea atât timp cât nu afectează libertatea celorlalţi. Printre altele, libertatea de a fi bigoţi, de a fi intoleranţi, de a fi dominaţi de prejudecăţi şi superstiţii, de a fi turmă numai bună de tuns de către sfinţii noştri păstori, de fi educaţi „întru cuminţenie şi dragoste” (a se citi supunere) de către aliaţii lor laici, de a ne pregăti pentru noua împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ în care biserica ne îndrumă în toate şi avem mântuire curentă la TV – doar să nu uităm să achităm factura…

 

Factura… Da, ea poate fi o explicaţie de ce situaţia se schimbă radical când încerci să exprimi cu voce tare ce gândeşti, când încerci să împărtăşeşti şi altora un punct de vedere alternativ, când încerci să coagulezi o comunitate de oameni care gândesc altfel. Intrăm în complicatul joc al misionarismului şi îndoiala e contagioasă, corupe. Se poate întinde ca ciuma. Şi atunci cash flow-ul ar fi grav afectat: de la şpaga preoţilor rataţi de prin cimitire, ieşiţi la vânat de înmormântări, până la donaţiile generoase şi aprobările pioase care permit unui preot să desfiinţeze un parc cu loc de joacă pentru a trânti în jurul bisericii (care în sine nu o pun în discuţie) ditamai vila parohială, coteţe de porci, găini, dependinţe pentru servitori, ce mai, conac în toată regula, şi asta unde – în sectorul 1 al Bucureştiului la 5 min de Sofitel, unde nu vreţi să ştiţi cât costă metrul pătrat!

 

Am deviat… De nervi, v-am zis că sunt frustrat!… Când intri în spaţiul public cu un mesaj antidogmatic, când încerci să faci la rândul tău prozeliţi pentru un model de gândire care să nu mai fie dependent de religie (oricare ar fi aceasta), devii inamicul public numărul unu. Deferenţa dispare ca prin farmec, miza e mare, disputa se-ncinge şi e la os, se dă la gioale fără menajamente. De la Antihrist la corupător de minori, de la încadrarea la „răcnete pubertine” la catalogarea ca imoral, idiot, incult (mai puneţi voi ce vă trece prin cap) – totul e permis, recomandat, justificat şi binecuvântat în numele Binelui mai mare pe care Biserica şi credincioşii îl au de apărat. Raţiunea economică nu poate fi decât o parte a motivaţiei, şi oricum economicul nu are legătură decât cu un cadru general, responsabil pentru amploarea şi tipul de răspuns care este de dat sinucigaşilor care contestă supremaţia spirituală a ortodoxiei în România. Virulenţa şi exclusivismul reacţiilor trebuie căutat în altă parte.

 

Totul ţine de un mod de gândire care, în ciuda aparenţelor, nu poate suporta alteritatea. Pentru orice religie de origine creştină Celălalt – în sens spiritual – e duşmanul. Creştinismul împarte lumea în bine şi rău. Păcatul e un termen neechivoc. Ca şi SIDA, eşti contaminat sau nu. A alege să nu crezi în Dumnezeu nu poate fi o opţiune tolerabilă din punctul de vedere al credinciosului (cel puţin creştin). Adevărul este unic şi vine de la Dumnezeu. Toţi ceilalţi sunt în greşeală, ce păcat de ei, vor arde în iad. A le da copiilor dreptul de a alege dacă vor să creadă, a nu-i îndoctrina de la o vârstă fragedă cu catehisme, ritualuri şi citate din Biblie, a nu face religie şi prozelitism forţat în şcoli – nu este acceptabil pentru credinciosul ortodox. E ca şi cum i-aş spune că ar trebui să-i dea copilului său opţiunea de a merge în iad dacă acesta va dori să aleagă acest lucru. Nu contează că eu nu cred în iad, el crede. Faptul că actul spiritual al credinţei are valoare doar în contextul unei opţiuni bazată pe un liber arbitru matur e apă de ploaie pentru ortodoxie. Biserica e păstrătoarea adevărului lui Dumnezeu pe pământ – în timp şi spaţiu – aşa că experienţa religioasă nu mai este una strict individuală ci una colectivă, în care datoria sacră a credinciosului este să moşească cât mai mulţi credincioşi. Cu forţa dacă trebuie, dar Binele suprem justifică sacrificiile!

 

Coerciţia, ca modalitate de convertire sau de protejare a procesului de convertire creştin nu poate fi pusă la îndoială. Este o metodă conţinută şi impusă de însăşi logica sistemului de gândire creştin, fie că e vorba de valori, morală sau cunoaştere. Atât timp cât sistemul meu de gândire (ca doctrină) este singurul adevărat şi este revelat, deci atotcuprinzător, nu mai rămâne ni ci un spaţiu psihologic sau doctrinar pentru Celălalt. Pentru mine, credinţa ta e o opţiune posibilă, alături de altele. Pentru tine, necredinţa mea e un păcat: dacă nu pot fi salvat măcar ar trebui măcar să fiu împiedicat să răspândesc molima. Este logica oricărui sistem închis de gândire, autosuficient, care crede că deţine Adevărul Ultim sau măcar metoda de a accede şi trăi conform acestui adevăr. Similaritatea cu doctrina comunistă este uimitoare din acest punct de vedere.

 

Îmi propun într-un viitor eseu să explorez falsurile logice cele mai uzuale în propaganda ortodoxă, precum şi neputinţa de a crea ceva fundamental nou, fundătura care este până la urmă creştinismul ca sistem închis de gândire. Până una alta vă invit să faceţi efortul unui mic experiment mintal şi să vă închipuiţi o lume în totalitate creştină, atât geografic cât şi cultural, o lume în care suntem cu toţii fii lui Hristos, în care biserica e cvasi-sinonimă cu statul, în care toate învăţăturile şi metodele actuale sunt puse în practică nerestricţionat, în care suntem toţi creştini, fără opoziţie şi opţiune, în care sistemul de gândire creştin este dus până la ultimele lui consecinţe: morale, epistemologice, sociale şi culturale. „1984” cred că ar fi o lectură de copii inocenţi…

 

Inchiziţia pândeşte după următorul colţ al istoriei. Rugurile nu au fost repudiate niciodată decât de formă, metoda e pusă la păstrare pentru viitor. Violenţa este adânc înrădăcinată în doctrina creştină şi se repede la tine când încerci să-ţi afirmi dreptul la existenţă, mârâind la lanţurile contextului democratic care o ţine în frâu. Singurul gard subţire care încă ne protejează sunt vocile aflate de cealaltă parte a baricadei, care „sunt gata să moară pentru dreptul Celuilalt de a nu avea dreptate”. Sunt cei care practică un sistem deschis de gândire, în care alteritatea este preţuită în sine. În România noastră recentă această balanţă este grav dezechilibrată. Nu mai este nici o voce majoră de cealaltă parte a baricadei. Pe de o parte avem prozelistism instituţionalizat în şcoli – plătit din banii publici, emisiuni TV şi Radio de propagandă creştină – plătite din banii publici, programe religioase ale Ministerului Culturii şi Cultelor (criminală denumire) – plătite din banii publici, intelectuali de marcă angajaţi ca mercenari pentru combaterea opoziţiei la nivel cultural – chiar sunt curios să ştiu în ce monedă (bani sau mântuire) sunt plătiţi… De partea cealaltă amatori ca mine, publicând pentru a fi executaţi sumar în comentarii pe diverse site-uri. Nici măcar nu reuşim să ne găsim, să ne organizăm. Şi lipsesc vocile mari, cu greutate. Paler a evitat răspunsul la întrebarea asupra credinţei-necredinţei lui. Nu vroia ca opera să-i fie desfiinţată după moarte.

 

În acest moment România este un focar de infecţie din punctul de vedere al sănătăţii spirituale a majorităţii, a oamenilor obişnuiţi. Discursul doctrinar creştin ortodox este dezechilibrat, fără alternativă, şi programează la reflexe violente (cel puţin verbal). A avea pentru mine o reacţie, o poziţie în acest context este cu adevărat incomod. Nu este nici o cale de afirmare culturală, oprobriul e cvasi-unanim. Şi cred că mai sunt încă destui care tac: de lehamite, din incompatibilitate cu confruntarea violentă, din dorinţa de a nu se expune. Pe de altă parte gândiţi-vă la experimentul mintal pe care vi l-am propus. În ce lume vreţi să trăiască urmaşii voştri – genetici sau spirituali? Trebuie să vorbiţi, tăcerea nu mai este o opţiune, nu a mai rămas nimeni să vorbească în locul vostru.

Ne aflăm într-o situaţie în care inchiziţia chiar pândeşte după colţ.